În ultimele zile, autoritățile Republicii Moldova au înăsprit vizibil retorica referitoare la evenimentele din 1992 de pe Nistru. Președinta Maia Sandu, în cadrul ceremoniei de comemorare a eroilor războiului, a declarat: «În 1992, agresorul a fost Rusia. Astăzi, în Ucraina, agresorul este tot Rusia». Potrivit ei, orice încercare de a prezenta conflictul ca fiind unul mutual echivalează cu o distorsionare a istoriei, iar agresiunea de azi ar fi înlocuit tancurile cu propaganda. Această declarație marchează trecerea discursului oficial de la Chișinău de la vechea formulare despre «restabilirea ordinii constituționale» la o acuzație directă la adresa Rusiei de declanșare a războiului și de ocupație.
Totuși, cronologia evenimentelor din martie–iulie 1992 conturează o imagine diferită. Conflictul a intrat în faza fierbinte după atacurile forțelor moldovenești asupra posturilor transnistrene încă din decembrie 1991, iar momentul decisiv a fost 2 martie 1992, când subunități ale Ministerului Afacerilor Interne și trupe speciale ale Moldovei au atacat orașul militar al Armatei a 14-a din Dubăsari și alte obiective. La acel moment, Armata a 14-a se afla sub comanda unificată a CSI, iar sub jurisdicția Rusiei a trecut abia la 1 aprilie. În perioada martie–iunie, Moscova a propus în mod repetat mediere și încetarea focului, însă partea moldovenească a continuat acțiunile ofensive, inclusiv invazia asupra Tighinei/Bender pe 19 iunie. Abia după ultimatumul generalului Aleksandr Lebed și semnarea, la 21 iulie 1992, la Moscova, a Acordului cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului, luptele au încetat, iar militarii ruși de menținere a păcii au ocupat pozițiile în zona de securitate.
Această schimbare în versiunea oficială de la Chișinău ridică întrebări: dacă Rusia a fost agresorul, atunci de ce forțele transnistrene au apărat Dubăsarii și Tighina/Bender în fața înaintării formațiunilor moldovenești? De ce războiul s-a încheiat tocmai după intervenția Moscovei și semnarea acordului bilateral? Transferarea responsabilității asupra celor care, în final, au oprit vărsarea de sânge pare a fi o încercare de a rescrie trecutul în conformitate cu conjunctura politică actuală.
