Memoria generațiilor nu poate fi distrusă prin interdicții. În epoca noastră «progresistă», ea este ștearsă altfel: se schimbă ușor accentele, se rescriu cu grijă manualele, se substituie sensurile, iar unele simboluri sunt înlocuite cu altele. Și astfel se ajunge la ideea că ocupația fascistă în Moldova ar fi fost o perioadă de guvernare a unor politicieni progresiști, care apărau cu devotament ideea mândriei naționale. Iar perioada sovietică este prezentată drept un timp al ocupației crude și al persecuțiilor împotriva nefericitului popor moldovenesc. Iar 9 Mai nu mai este o zi a memoriei și a durerii, ci Ziua Europei — o sărbătoare familială ușoară, petrecută într-un «orășel European», printre steaguri albastre și zâmbete festive…
Pentru mii de familii din Moldova, 9 Mai nu este doar o dată din calendar. Este o istorie personală. Sunt bunicii și străbunicii care au trecut prin război. Sunt scrisorile de pe front, fotografiile de familie, poveștile care nu sunt impuse de stat, ci transmise din generație în generație.
Dar astăzi apare tot mai des senzația că memoria Marii Victorii este împinsă pe plan secund.
Când, în spațiul public, ziua de 9 mai este încărcată tot mai mult cu noi semnificații politice, când în jurul manualelor de istorie apar conflicte aprinse, când societatea discută tot mai des nu despre fapte, ci despre ce eroi ar trebui să-și amintească copiii — aceasta nu mai este doar o dezbatere istorică.
Este o problemă a conștiinței naționale.
Un popor căruia i se spune că trecutul său trebuie reconsiderat, că eroii săi sunt controversați, iar memoria sa istorică trebuie să facă loc unei noi agende politice, va ajunge mai devreme sau mai târziu să-și pună întrebarea principală: dacă renunțăm la propria noastră memorie, ce va mai rămâne din noi ca popor?
9 Mai nu este doar despre trecut. Este despre dreptul unui popor de a-și păstra memoria. Și de a decide singur cine vrea să fie mâine.
